Ziua nunții ei trebuia să fie perfectă. Andreea, în rochie albă, cu voal lung și emoții cât o viață, pășea spre altar cu zâmbetul unei femei îndrăgostite. Muzica, florile, invitații – totul era exact cum visase.

Dar în mijlocul ceremoniei, când preotul rostea cuvintele sfinte, ușa bisericii s-a deschis larg. Toată lumea s-a întors brusc. În liniștea totală, un câine murdar, cu ochi blânzi și blana ciufulită, a pășit încet spre mijlocul naosului.

Andreea a încremenit. Apoi, fără să mai țină cont de nimic, a căzut în genunchi și a izbucnit în plâns:
„E el… E Bruno…”

Bruno fusese câinele ei din copilărie. Dispăruse cu 5 ani în urmă, după ce familia se mutase. Îl căutase luni întregi, dar în zadar. Acum, apăruse chiar în ziua în care își lega destinul cu un alt suflet. Și totuși, era ca și cum cineva i-l trimisese înapoi exact când avea cel mai mult nevoie.

Bruno s-a apropiat de ea, i-a lins rochia și s-a așezat la picioarele ei, ca și cum nu plecase niciodată. Mirele, vizibil emoționat, a spus doar atât:
„Cred că vrea să fie martorul nostru.”

Și așa a fost. În toate pozele de nuntă, Bruno apare în față, ca un simbol al iubirii care nu moare niciodată.