Era o dimineață rece, cu brumă pe geamuri și vânt ascuțit prin copaci. Mihai, 27 de ani, se grăbea spre muncă, cu gândurile deja agitate de o zi care părea banală. Dar când a ajuns la mașina lui, a încremenit.

Pe parbriz, frumos așezat într-o batistă albă, se afla un cozonac cald. Lângă el – un bilet scris de mână, cu litere tremurate:

„Domnule cu zâmbet frumos,
Sunt tanti Lenuța din scara B. N-am pe nimeni și, de când v-am văzut prima dată, mi-ați luminat zilele cu acel simplu ‘Bună ziua’. Nimeni nu-mi mai zicea nimic de ani de zile. Azi am copt un cozonac. N-am cu cine-l împărți. M-am gândit că poate vă bucurați de el. Mulțumesc că mă faceți să mă simt vie.”

Mihai a rămas cu mâna pe hârtie. O singură propoziție – „Mi-ați luminat zilele” – l-a doborât. A simțit cum ceva îl strânge în piept. Nu mai putea pleca.

A urcat imediat în blocul de lângă, a bătut la ușa cu numărul 6. A deschis o bătrânică slabă, cu părul prins în coc și un șorț de bucătărie cu flori albastre. S-a uitat la el și a întrebat timid:
– A fost bun?

Mihai a zâmbit și a răspuns simplu:
– N-am apucat să gust. Dar dacă-l mâncăm împreună, sigur va fi cel mai bun.

Au băut ceai, au mâncat cozonac, au povestit ore întregi. De atunci, Mihai nu mai trece nicio zi fără să urce la etajul 1.

Tanti Lenuța nu mai e singură. Iar Mihai a înțeles ceva ce viața grăbită uită să-i spună: că uneori, un simplu „bună ziua” poate salva un om.