Pe străzile din oraș, Larisa nu trece neobservată. Rochiile ei mulate, formele voluptuoase și mersul încrezător întorc capete. Bărbații șuieră. Femeile o analizează din cap până în picioare.

„Cu sânii ăia și fundul ăla, sigur n-are un job normal…”

Dar nimeni n-a știut ce se ascunde în spatele aparențelor. Pentru că Larisa nu a simțit niciodată nevoia să se justifice.

Ziua lucrează într-un salon de frumusețe. Seara… dispare. Nu merge la petreceri, nu postează story-uri din cluburi.

În fiecare noapte, merge la azilul unde mama ei, bolnavă de Alzheimer, o mai recunoaște uneori doar după voce.

„Fata mea e frumoasă. Ca o regină”, spune femeia în șoaptă.

Larisa o spală, o hrănește, îi citește povești și cântă melodiile preferate din tinerețe. Într-o seară, i-a spus: „Mamă, lumea mă judecă pentru cum arăt. Dar tu m-ai învățat că ce ai în inimă valorează mai mult.”

Nimeni n-ar fi bănuit că femeia aceea, pe care toți o admirau (sau o invidiau), cară zilnic saci cu scutece, plânge pe holurile reci ale spitalului și doarme câteva ore pe noapte.

Larisa nu vrea milă. Nici validare.

Vrea doar ca mama ei să nu se simtă singură.

Și poate, într-o zi, să fie văzută nu doar pentru trupul ei… ci pentru puterea ei.