Pe marginea unui drum înghețat din apropierea Kievului, o femeie îmbrăcată în negru, cu fața brăzdată de lacrimi și timp, stă în genunchi în fața unui sicriu din lemn închis. Vântul suflă aspru, iar în jurul ei flutură trei steaguri – al Ucrainei, al României și al Poloniei. Acolo, în tăcerea înghețată a câmpului de luptă, o mamă își ia rămas bun de la singurul ei fiu.

Soldatul Andriy M., născut din tată român și mamă ucraineană, a fost ucis în timpul unei misiuni comune de patrulare. Avea doar 22 de ani și visa să devină medic militar. Se oferise voluntar încă din primele luni ale războiului. „Spunea că nu poate sta acasă când alți copii ca el mor în tranșee”, povestește mama.

La înmormântare, femeia nu a plâns la început. Doar a privit sicriul cu o fixitate sfâșietoare. Părea că suferința i-a înghețat lacrimile. Abia când a început să sune trompeta, și-a dus mâna la piept, și-a îngenuncheat și a urlat. Un urlet din adâncul unei dureri pe care nicio mamă nu ar trebui să o simtă vreodată.

„A fost tot ce am avut. Mi-a promis că vine acasă de Crăciun. A venit… dar în cutie.” Cuvintele ei au fost rostite cu o voce stinsă, dar fiecare om prezent a simțit cum i se strânge inima.

Un gest neașteptat a făcut ca întreaga ceremonie să devină virală. Femeia a scos din geantă o batistă brodată cu tricolorul românesc și a acoperit colțul sicriului. Apoi, a cerut ca steagul polonez, oferit de camarazii fiului său, să fie prins lângă cel ucrainean. „Pentru că fiul meu a murit pentru toți… nu doar pentru unul.”

Imaginea cu ea, în genunchi, înconjurată de cele trei steaguri fluturând în vânt, a devenit simbolul durerii mamei universale – din orice țară, din orice timp. O imagine sovietică în esență, dar contemporană în mesaj: suferința nu are naționalitate.

„Nu mai am pe cine aștepta. Dar poate, cineva, undeva, o să trăiască… pentru că el a murit.”