— Mama ta a decis că apartamentul meu acum este al vostru comun? A greșit! — am spus soțului meu, dându-l afară împreună cu lucrurile.
Maria se uita absentă pe fereastră. Degetele ei mângâiau o fotografie în ramă. Din poziția veche zâmbea Tamara Ivanovna. Mătușa fusese singura persoană care o susținuse pe Mașa după moartea părinților. În această casă, Mașa găsise refugiul, locul în care putea fi ea însăși, fără judecăți și fără presiuni din partea celor care nu înțelegeau ce înseamnă pentru ea acest loc.
Chiar și acest apartament fusese ultimul dar al mătușii Tamara. Aici, fiecare colț îi amintea de ceaiurile împreună, de conversațiile lungi despre viață, despre visele nerealizate ale Tamarei și despre speranțele Mașei. Nici măcar soțului ei, Serghei, Maria nu-i permitea să schimbe ceva radical în casă. Acest loc era o fortăreață pentru Mașa, un simbol al libertății și independenței. De fiecare dată când se simțea copleșită, se retrăgea în acest spațiu sacru și găsea liniște.
Din amintiri, Mașa a fost smulsă de zgomotul din hol. Serghei se întorsese de la serviciu și, judecând după sunete, nu era singur.
— Maria, suntem acasă! — a răsunat vocea soțului din hol.
Maria a inspirat adânc, încercând să-și recâștige calmul. Nu reușise să-și îmbunătățească relația cu soacra, iar situația nu părea să se schimbe prea curând. Valentina Petrovna, mama lui Serghei, era prea des oaspete în casa lor. De fiecare dată când venea, atmosfera devenea încărcată, iar Mașa se simțea invadată. Valentina Petrovna era o femeie autoritară, care avea păreri despre orice, chiar și despre locul în care Mașa își ținea cărțile sau aranjamentele din sufragerie.
Și astăzi, după o zi lungă de muncă, Mașa știa deja ce va urma. Soacra avea să comenteze, probabil, despre fiecare detaliu al casei, despre mobila veche pe care Maria o refuza să o schimbe, despre draperiile care nu se potriveau cu restul decorului, despre orice detaliu care, pentru Mașa, era perfect așa cum era.
Soacra a intrat în living și a zâmbit, fără a spune nimic. Se așeză pe canapea și, fără să aștepte prea mult, începu să vorbească despre “ideile bune” pe care le avea pentru îmbunătățirea casei. Serghei o urmărea pe Mașa din pragul ușii, conștient de tensiunea care creștea.
— Știi, dragă, m-am gândit că poate ar trebui să schimbăm câteva lucruri aici. Mătușa ta a avut gusturi foarte… vechi. Poate că un apartament mai modern ar fi mai potrivit pentru voi doi, mai ales acum că suntem mai mulți.
— De ce crezi că ar trebui să schimbăm ceva? — a răspuns Maria, încercând să-și controleze vocea. — Mătușa mea a ales să îmi lase acest apartament pentru un motiv. Nu vreau să o schimb.
Valentina Petrovna o privi pe Maria cu o privire rece, dar amuzată.
— E frumos că ești atașată de trecut, dar trebuie să înțelegi că viața merge mai departe. Nu mai suntem tineri, Maria, și în casă nu trebuie să păstrăm doar amintiri. Trebuie să facem loc pentru viitor.
Maria nu mai rezistă și se ridică de pe canapea. Privind-o pe soacra ei, își dădu seama că nu mai putea accepta această presiune constantă. A ajuns la capătul răbdării.
— Nu mai accept niciun sfat de la tine, Valentina Petrovna! — strigă ea. — Eu am ales să trăiesc în acest apartament, și chiar dacă tu consideri că trebuie să schimbăm totul, asta nu înseamnă că am să-ți permit să decizi ce se întâmplă aici. Îți mulțumesc că ai fost o sprijin pentru Serghei, dar acum acest loc este al meu, al nostru, și nu ai dreptul să decizi în locul meu.
Serghei o privi surprins, iar mama lui părea că nu știe ce să spună. Tăcerea din cameră era apăsătoare. Maria se simțea eliberată, ca și cum ar fi spart o barieră invizibilă.
— Dacă vrei să rămâi aici, trebuie să respecți regulile noastre. Altfel, va trebui să pleci.
Soacra nu spuse nimic. Cu un oftat profund, se ridică și plecă, lăsând în urmă o atmosferă de ușurare și calm. Mașa se întoarse către Serghei.
— Nu voi mai permite nimănui să decidă pentru mine. Acest apartament este al meu, și acum, mai mult ca niciodată, vreau să fie locul în care mă simt acasă.