Aerul era plin de miros de crini și parfumuri de primăvară — ușor, dulceag, ușor tulburător. Marta stătea pe marginea patului, strângând în mână o agrafă albă în formă de fluture. Rochia ei — netedă ca prima zăpadă — era lângă ea: încă neîmbrăcată, încă cu eticheta pe ea. Dar privirea ei nu era pe oglindă, nici pe coafură, nici pe machiaj… ci pe dreptunghiul negru care lumina pe noptieră.
— Când vii? Număr minutele…
Mesajul a apărut din nou — fără nume salvat, doar un număr.
— O fi o greșeală… — a șoptit Marta, dar vocea ei era slabă, parcă străină. Inima i-a luat-o razna, obrajii i s-au aprins, iar degetele au continuat singure să deruleze… mai departe… și mai departe… Și cu fiecare cuvânt, culorile din jur deveneau tot mai șterse.
Mi-e dor de tine. Nu mai suport să fiu doar „cealaltă”. Azi… azi o pierd pe viață?
Bătut în ușă.
— Marta? Ești bine? — vocea surorii ei, calmă, dar puțin neliniștită.
— Vin imediat… — a răspuns mecanic, apoi s-a ridicat. Cu telefonul strâns în palmă, a intrat în baie și a dat drumul la robinet. Nu voia să o audă nimeni plângând.
Și totuși… n-a plâns.
După câteva minute, a ieșit. A deschis dulapul, și-a luat rochia, a îmbrăcat-o singură, și-a prins părul în agrafa cu fluture. Și-a dat cu ruj. S-a privit o secundă în oglindă. A zâmbit.
Dar nu cu același zâmbet de mireasă.
Când a intrat în sala decorată cu lumânări și voaluri albe, toți au întors capul spre ea. Mirele — Andrei — o aștepta la capătul altarului, frumos, emoționat, dar cu un pic de neliniște în privire. Poate conștiința? Sau poate doar remușcare?
Preotul a început discursul. Muzica s-a oprit. Tăcere.
— Înainte să spun „da”, — a zis Marta, cu voce clară — vreau să spun ceva. În fața tuturor.
Se lăsă o tăcere grea, iar Andrei a început să se foiască vizibil. Oamenii se uitau curioși, unii cu zâmbete stinse pe buze.
— Azi dimineață… am văzut un mesaj. De la o femeie. Nu-i știu numele. Dar știu ce simte. Și știu ce simt și eu. Nu pot să intru într-o căsnicie care începe cu minciuni. Dar n-o să fac scandal. Nu azi.
Un murmur trecu prin mulțime. Cineva își înghiți lacrimile. Marta a continuat:
— În schimb… vreau să-i mulțumesc. Pentru că mi-a deschis ochii înainte, nu după. Pentru că azi, am șansa să mă aleg pe mine. Să nu mă pierd în cineva care nu m-a ales doar pe mine.
Și atunci, a întors spatele altarului. Nu fugar. Nu dramatic. Ci demn, calm, cu pași măsurați. O femeie care nu fugea, ci pleca. Conștient.
Surprinzător, nu s-au auzit șoapte răutăcioase. Nu huiduieli. Doar aplauze. Discrete, dar sincere. Apoi tot mai multe. Ca o recunoaștere a curajului. A demnității.
Și lacrimi. Multe. Mai ales din partea femeilor.
Una dintre ele — mama mirelui — s-a ridicat, a venit după Marta și a luat-o în brațe.
— Meriți mai mult, fată dragă. Și ai să-l găsești.
În acea oră care trebuia să fie începutul unei vieți în doi, Marta a început ceva și mai important: viața cu ea însăși.