Tomas pășea în spatele mamei lui, ținând în mâini două cămăși, de parcă ar fi fost un băiat de zece ani care-și urmează învățătoarea. Clara stătea în bucătărie, încremenită. Pentru o clipă, totul devenise liniște — o liniște grea, care apăsa pe pieptul ei.

Apoi, fără să-și dea seama când a luat decizia, și-a scos șorțul, l-a împăturit cu grijă și l-a pus pe masă. A respirat adânc. Și-a șters palmele de blugi, apoi s-a dus în dormitor. Nu a spus nimic. A deschis dulapul, a scos valiza de piele, și-a împachetat câteva haine. Nu toate. Doar ce-i trebuia pentru început.

În cealaltă cameră, Małgorzata dădea indicații:
— Ține bine fierul, Tom. Nu așa! Apasă… Da, exact așa! Asta se numește grijă de familie!

Clara a intrat fără zgomot, dar prezența ei i-a făcut pe amândoi să se oprească. Tomas o privi. Pentru prima dată, cu adevărat o privi. În ochii ei nu era furie, nici reproș. Era o tristețe atât de profundă, încât părea că întreaga ei ființă era în derivă.

— Plec, Tomas, a spus ea simplu.
— Ce…? Cum adică pleci? — întrebă el, făcând un pas spre ea.
— Exact cum ai auzit. Plec. Nu te îngrijora, nu fac o scenă. Nu țip. Nu cer nimic. Dar am nevoie de un loc în care să respir.

— Nu fii ridicolă! — sări Małgorzata. — O femeie adevărată nu-și părăsește casa pentru niște prostii!
— Nu e casa mea, doamnă — răspunse Clara calm. — Ați spus-o clar de multe ori. E casa fiului dumneavoastră.

— Asta e manipulare! — strigă Małgorzata.
— Nu, e libertate, răspunse Clara. Iar pentru mine, e abia începutul.

Tomas părea că vrea să spună ceva, dar tăcea. Ochii lui alergau de la mamă la soție, ca și cum ar căuta o soluție între două lumi în conflict. Dar nu mai era nimic de echilibrat. Clara deja alesese.

— Poți măcar să-mi explici? — întrebă el în șoaptă.
— Tomas… cât timp vei permite altcuiva să-ți trăiască viața? Mama ta îți calcă cămășile, îți rearanjează bucătăria, îți decide perdelele. Unde ești tu în toate astea?

— Eu… nu știu…
— Exact. Și mie îmi e tot mai greu să știu cine ești.

Valiza era deja la ușă. Clara o ridică, și pentru o clipă se întoarse spre el:
— Dacă vreodată vrei să fii parte dintr-o relație de doi, nu de trei… mă vei căuta. Dar nu la adresa asta.

Ieși fără să se uite înapoi.

Au trecut săptămâni. Clara și-a închiriat o garsonieră într-un cartier liniștit. La început, i-a fost greu. Singurătatea nu e prietenă ușoară. Dar era liniște. Liniștea ei. Încetul cu încetul, a început să respire din nou.

A găsit un atelier de ceramică în apropiere și s-a înscris. Modela lutul cu răbdare, parcă încercând să-și refacă viața din cioburi. A cunoscut oameni. Nu prieteni imediat, dar oameni cu care putea râde. Și nu mai simțea nevoia să ceară permisiunea pentru propria fericire.

Tomas nu a sunat. Nu a venit. Nu în primele luni.

Dar într-o seară, când Clara își udase florile și deschisese o carte, a auzit bătăi în ușă. S-a ridicat, încet, și a deschis.

Era el. Cu o privire obosită, dar lucidă. Cu un rucsac pe umăr și o stânjeneală sinceră pe chip.

— Nu am venit să cer nimic, a spus. Doar… să-ți spun că mi-e dor. Și că m-am mutat. Mama e bine. În casa ei. Eu… învăț să fiu bărbat.

Clara l-a privit lung. Liniștea dintre ei era altfel acum. Nu tăcerea neputinței, ci a maturității.

— Intră, dacă vrei. Dar nu pentru explicații. Pentru un ceai. Atât.
— Cu miere?
— Mereu cu miere.

S-au așezat în bucătăria ei mică. El și-a pus palmele pe ceașcă. Ea l-a privit. Nu era începutul unei povești noi. Era poate, pentru prima dată, sfârșitul uneia vechi — și șansa de a construi una adevărată.