— Khan! — a strigat Catherine din toți plămânii, cu inima zbătându-i-se în piept.

Fugea deja spre curte, cu gândurile răvășite și imagini groaznice în minte. „Ce a făcut? A mușcat-o? De ce a aruncat-o?” Acestea îi sunau în urechi mai tare decât propriii pași. Dar când a ajuns în grădină, priveliștea i-a tăiat respirația.

Charlotte era pe iarbă, speriată, dar nevătămată. Plângea, dar nu de durere, ci de sperietură. Iar Khan… Khan stătea între ea și un șarpe care ieșise dintre tufișuri. Animalul mârâia, cu dinții la vedere, trupul încordat ca un arc. Șarpele era unul mare, cu pielea lucioasă, încolăcindu-se amenințător. Catherine a înțeles instant: Khan nu o atacase pe Charlotte. O salvase.

Într-o fracțiune de secundă, câinele s-a repezit și a prins reptila în fălci, agitând-o cu o forță impresionantă. Șarpele s-a încovrigat o clipă, apoi a căzut inert în iarbă. Khan s-a întors imediat spre fetiță, a lins-o ușor pe frunte și s-a întins lângă ea, cu ochii blânzi, tremurând ușor.

Catherine a căzut în genunchi și a strâns-o pe Charlotte la piept, plângând.
— Îți mulțumesc… — a șoptit, cu vocea frântă, în timp ce îi mângâia capul lui Khan.

Din acea zi, Khan nu a mai fost doar câinele familiei. A devenit erou. În cartier, toți vecinii au aflat despre isprava lui, iar cei care odinioară îl priveau cu teamă, acum îl întâmpinau cu zâmbete și mângâieri.

Charlotte, deși era prea mică pentru a înțelege întreaga situație, devenise și mai atașată de el. Îl căuta cu privirea mereu, îi întindea mânuțele, se liniștea lângă el. Khan devenise pentru ea mai mult decât un protector. Era fratele ei necuvântător.

Catherine, la rândul ei, se schimbase profund. Încrederea pe care i-o acordase inițial din compasiune devenise acum respect profund. În fiecare seară, îi vorbea lui Khan ca unui membru al familiei — și poate chiar mai mult decât atât. Îi mulțumea pentru tot, pentru blândețe, pentru curaj, pentru că era acolo.

Într-o seară, la câteva luni după incident, Catherine stătea pe verandă cu o cană de ceai, privind cum Charlotte dormea în hamac, cu capul rezemat de blana lui Khan. Priveliștea era liniște pură. În ochii câinelui nu mai era nicio umbră de frică, nicio durere din trecut. Doar pace. Doar devotament.

— Nu știu ce ți-au făcut alții înainte — a spus ea cu voce joasă, privind cerul — dar știu că ai ales să iubești în loc să urăști. Iar asta e mai mult decât reușesc mulți oameni.

Khan a ridicat capul, și-a sprijinit botul pe genunchiul ei și a oftat adânc, ca și cum înțelesese.

În viață, uneori lecțiile cele mai mari vin din sufletele cele mai rănite. Iar Khan, cu trecutul lui sfâșietor, devenise cel mai frumos exemplu de vindecare, loialitate și iubire pură.

Pentru Charlotte, el va fi mereu „Han-han”, prietenul care a salvat-o.

Pentru Catherine, el va fi mereu eroul care i-a arătat ce înseamnă a doua șansă.